The I Scream Man

Şi-încă unul pe ziua de azi. M-am cărăbănit de la restaurant – pe uşa din spate, fireşte – şi mi-am găsit în sfârşit o slujbă care să se plieze pe educaţia mea şi pe cunoştinţele mele în domeniul mass-media: vând îngheţată pe lângă plajă. În plus, toate serile alea de citit fragmente din cărţi de sociologie, psihologie sau semiotică vin zburdalnice din urmă şi îşi revendică utilitatea: conduc o maşină de îngheţată. (Ceva de genul ăsta, numai că e o dubiţă Dodge puţin modificată şi care cică poate să atingă 220 km/h. Rămâne de văzut.)

Acuma, faze. Era a treia zi de training pentru slujba de IScreamMan şi urma să merg cu un meseriaş pe teren, pentru ca ziua următoare să mă duc de unul singur. Cu o seară înainte, petrecere la Măria, în West Ocean City. E, nu-i bai, mi-am zis înainte de petrecere: până la 3 sunt acasă, dorm şase ore şi la 9 dimineaţa mă scol să mă întâlnesc cu Joel, şăful. Dimineaţa, printre rămăşiţe de aburi etilici, dureri sfârâitoare de cap şi trosnete de oase, o voce îşi face loc cu coatele şi îmi dă cu târnăcopul realităţii drept în moalele capului: “Bă… tu nu trebuia să te duci azi la serviciu?”. Buimac, o dau în baliverne: ce zi e, unde sunt, cât e ceasul şi chestii din astea. Era vreo 11 şi jumate. E clar, sunt în căcat! Evident, mă făcusem tufă şi uitasem să pun alarma să mă trezească. Nu că aş fi auzit-o. Repede, aminteşte-ţi despre managementul situaţiei de criză, aşa cum l-ai învăţat la Introducere în Relaţii Publice! Pe naiba! După câteva clipe de reflecţie în sanctuarul eternităţii (buda), nu reuşesc să urnesc nici o minciună mai de bun gust, aşa că trebuie să i-o servesc pe aia tocită şi românească cu toxiinfecţia… “What happend, George?”. “Joel… I’m really, really sorry for this, but I was at a party in West Ocean City and I drank a little bit and I don’t know what I ate and I threw up all night and I haven’t heard the alarm this morning and I’m not feeling good at all and… can I have today off?”. “Well, better sooner than later…”. Se referea la beţie. Fireşte că s-a prins. Însă e om înţelegător.

Şi alta. Eram cu maşina pe autostradă, cu rock-ul supărat în boxe (aşa, ca la maşina de îngheţată), cu doar 5 mile peste viteza legală, adică savurând clipa şi fiind rebel în acelaşi timp, când în faţa ochilor îmi apare galbenul. Un fleac, apuc să trec! Deodată, la nici 3 secunde, se pune roşu. Blestemata aia de stradă 36! Iarăşi, managementul situaţiei de criză: frână bruscă! Consecinţele? Să le luăm pe rând. În spate am o ladă plină ochi cu sticle de apă, peste care de obicei pun gheaţă, dar care, tot de obicei, se topeşte foarte repede. De obicei, lada aia se cam deschide la frâne bruşte. În particular, sticlele alea zboară prin maşină şi câteva chiar mă nimeresc. Apa aia din ladă se cam împrăştie şi ea şi ajunge pe bordul maşinii, pe mine, pe jos şi pe parbriz. Câteodată mai şi curge din maşină de zici că tocmai am înfruntat diluviul în interiorul automobilului. Şi, în situaţii speciale, tipul din spatele meu mai frânează şi el brusc şi îmi aruncă un “fuck you” tovărăşesc când mă depăşeşte. Daaar… am evitat să depăşesc linia de demarcaţie a trecerii de pietoni. Este?

Cocalaracichicea

Probabil că vă întrebaţi pe unde umblu de n-am mai scris pe blog. Este simplu. Am căutat când eram sigur că n-o să găsesc nimic, m-am ascuns când nu era nimeni primprejur, am pândit în văzul tuturor, am filat exact lucrurile care mă interesaul cel mai puţin, m-am eschivat când nu dădea nimeni, am dormit în clipele cele mai grele, dar am reuşit să aflu răspunsul care sunt sigur că vă mistuie la foc mic, de brichetă, vintrele.

Aşadar, aflaţi că am zărit, cu aproape toţi ochii mei, un cocalar în SUA. Şi, curios lucru, nu era român. Avea tricou mulat peste un pectoral bine lucrat, dar foarte inexistent, blugi tăiaţi şi cu modele fantasmagorice şi, bineînţeles, ciocate mai îndoite decât cârca unui pui de hispanic bătut de tac-su în staţia de autobuz. Acum c-am lămurit-o şi pe-asta, putem să ne întoarcem liniştiţi la lecturarea lui Kierkegaard.

Apropo… era armean. Dar mai contează?

La vânătoare de drujbe

Înapoi la prima săptămână, când căutam de lucru. Ajung la un restaurant şi dau să intru. Înainte de a intra, mă văd nevoit să deschid o mică paranteză ca să descriu cam cum decurge, în mare, vânătoarea de slujbe.

(Gata, am deschis-o. Aşadar, intri în afacerea omului, pe uşa din faţă, îţi croieşti un zâmbet de comis-voiajor şi îi zici politicos primului ameţit sau primei rusoaice care îţi iese în cale: “Hello, I would like to talk to the manager, if possible”. Dacă ai noroc, ameţitul/rusoaica este chiar managerul. Altfel, ori te va îndruma către manager, ori te va întreba cu picuri de sictir ce sar voioşi de sub limbă: “Are you looking for a job?”. Tu, om cinstit, spui ce ai pe suflet: “Do you have any positions available?”. Ei, după cutumă, în cele 99% dintre cazuri îţi vor spune: “No, I’m sorry, we’re not hiring at the moment / Sorry, we’re fully staffed right now” - bla bla bla, go fuck yourself,  adică. Spargi un “OK, thank you” între molari şi ieşi. Desigur, în momente ca astea, ţi-ar fi de folos un tricou ca ăsta. Dar na, nu toţi suntem ruşi să avem 5 slujbe şi să ne permitem un drum până la Wal-Mart. Cam atât cu digresiunea, e timpul să revin.)

Cum ziceam, dau să intru în restaurantul cu pricina şi deschid, cu simţ, uşa. Nu apuc să fac doi paşi în incintă, că de undeva dintr-un cotlon probabil întunecat îmi sare în faţă o creatură bipedă, cu blana blondă, de rasa mă-sii americancă obeză. Înainte să am ocazia să îmi revin psihic şi să încerc să articulez un sunet-două, mugeşte: “Are you looking for a job? We’re not hiring!!!”. Mă rog la Dumnezeu să nu mă înfulece şi pornesc cu paşi mărunţi spre ieşire, fără să o scap o secundă din vedere. La o adică, ce mai contează că stăm şi frecăm menta atâta timp cât suntem sănătoşi?

Lecţia de psihogeografie

O rafinată plictiseală m-a împins în cârca lui Google Earth şi, cu ocazia asta, am redescoperit ce mişto şi faină şi menghină e unealta asta. Aşa că ia, hai să vă arăt Ocean City-ul şi alte daraveri care poate vă interesează sau nu, dar cu siguranţă sunt fascinante sau ba.

Aşadar, ăsta e orăşelul, lung cât un caltaboş, cu o autostradă, două şosele şi n’şpe sute de străduţe:

În continuare, puteţi vedea palatul regal, recte vila de neam prost în care stăm, adică mai precis căsuţa aia pirpirie care stă să cadă la prima băşină mai vânjoasă. Glumesc, desigur. Aşa-s toate casele pe-aici. A, şi dacă vă uitaţi atenţi la a treia poză, nu puteţi să vedeţi nimic, fireşte, pentru că nu e zoom-ul suficient de mare:

Aici lucrez eu, vizavi de Food Lion – care e chiar vizavi de locul meu de muncă! Dacă vă uitaţi atenţi la a doua poză – şi de data asta nu e păcăleală – puteţi vedea o bicicletă parcată sub streaşină, deci care nu se vede. E a mea!

Şi aşa ajung la muncă, după ce nu beau, respectiv contrariul. Dacă vă uitaţi cu maximă concentrare la a treia poză, veţi constata că nu există. Oare ce-o mai fi făcând Băsescu?

Idioţi în dialog

John e bucătarul-şef (sau managerul bucătăriei) din incinta restaurantului Connoisseurs. Acolo unde să întâmplă să lucrez eu, mulţumesc frumos, salutări lu’ Mihăiţă din partea mea. E marocan sau thailandez, iar mie îmi tot zice că nu semăn deloc c-un român şi se jură că-s marocan. Atâta timp cât îmi dă bere şi mâncare pe banii restaurantului, poate să se jure şi că-s moldovean. În continuare, puteţi urmări, dar numai cu lumina stinsă şi sonorul la maximum, frânturi de discuţii nememorabile între noi doi.

John: And… how much do you earn per hour in Romania? The minimum wage and shit…
Io: In Romania, we don’t have a minimum wage per hour, but a minimum wage per month… Which is 100… or 150$ per month.
John: What, man? 100? If somebody would pay me 100$ per month, I’d stab him!

John: So… What countries are near Romania?
Io: Well… in the Eastern part, there’s Russia, Moldova – which was part of Romania, until the fuckin’ Russians took it away, in the Western part, there are countries like Yugoslavia, Hungary…
John: So… in which part of South America is Romania?

John: What’s Romania like?
Io: Socially speaking, you can say that most of the Romanians copy the American style of living… so there isn’t a big difference between our countries… But in terms of money, Romania’s poor… not a third world country though, but we are pretty poor…
John: Ah… so you’re saying Romania’s not like Africa?
Io: No, man, we’re not like Africa…

John: Hot girl, that one…
Io: What’s that?
John: The girl that just left, she was pretty…
Io: Really? I was checking her behind, to be honest…
John: Oh, man…

John: Holy Gosh, George, what did you do?
Io: Well, I put the chicken in the frying pan… Just like… you said?
John: George, I’m gonna stab you! The fryer, not the frying pan!

You – Jane, me – Varzan!

Atentie! Post fara diacritice, din pricini tehnice. Asta ca sa nu ziceti ca m-am americanizat de tot. Acum sa revin. Nu, nu e inca timpul pentru discutiile alea si pentru poze, ca mi-a sarit in minte o faza geniala mai repede decat sare un iepure depresiv in fata masinii.

Era prima saptamana de cand ajunseseram in SUA si bateam pe la portile oamenilor, in cautare de slujbe. Eu si Cezar. Ajungem la un idiot* de manager care manuia o afacere cu piscine. Ne cheama in birou, o darapanatura crasa, si ne pune sa completam niscaiva “employee application”. Dupa cateva minute, intra doua rusoaice. Una buna cu sani mari, cealalta cu sani mari. Lucrau la Hooters. Nesurprinzator. Intreaba idiotul: “What do you want?”. Una dintre ele: “I’m looking for job!”. Idiotul: “What kind of job?”. Aia, din nou: “I want job!”. Idiotul: “Yes, but what position?”. Tot aia, tot tampa: “I’m looking for job!!!”. Restul e tacere. Sau rasete in barba.

* Idiotul zicea doua cuvinte taraganate, facea pauza, isi arunca ochii in tavan, mai zicea trei, iar facea pauza si, cand intr-un final termina propozitia, respira usurat ca nu s-a poticnit si nu a facut fractura de limba.

Eşti om cu mine, sunt condom cu tine

Surprinzător, dar de data asta noul post nu mai e o varaţiune sau alta de prolog. Pentru că, fiţi atenţi! V-a prins vreodată, când eraţi în impas, vreun gând de genul: “Bă, ce tare ar fi fost dacă ar fi inventat cineva exact chestia aia aparent neînsemnată de care am eu nevoie acum!”? Ei, aici, la unchiu’ Sam în ogradă, chiar s-au inventat toate chestiile alea mărunte de care o nu să aveţi nevoie mai mult de o dată în viaţă.

Bunăoară, să zicem că eşti eu şi lucrezi în bucătărie, tai ţelină sau roşii stafidite, să zicem, şi la un moment dat îţi alunecă cuţitul peste deget. Sânge, ţipete, leşinuri, panică, CNN şi Eurosport. Pe naiba, că e un flecuşteţ! Însă curge sânge la fel cum curg bani în contul lui Adi Minune după nunta vreunui fotbalist. Aşa… Şi după ce te oblojeşti cum ştii tu mai bine, n-ar fi tare să ai un prezervativ taman pe măsura degetului, care să sigileze ermetic rana şi să ţină bacteriile la respect? Da, aţi ghicit, ăştia au cauciucuri pentru deget. Nebunie curată găselniţa asta, pe bune! Sau… poate chiar sunt prezervative, furate de americani de la nemţi?

Post-anteprolog – Javracenuşie

Da, ştiu, deja devin tracasant cu flashback-urile astea mai dese ca rupturile de sintaxă ale lui Vanghelie. Dar viaţa merge înainte, nu? Aşa… Suntem în New York, mai precis în Manhattan, adică în faţia autogării Greyhound, cum v-am zis. Larisa, eu, Cezar şi Radu. Ei cu o tonă de bagaje, eu c-un rucsac (e şi asta o altă poveste, pe care o veţi găsi într-un ante-anteprolog).

Oameni buni, ştiţi stereotipurile alea din filmele americane cu negrii de cartier? Bronx, Queens, Compton, da hood şi d-astea? Ei bine, în staţia Greyhound, le-am verificat, le-am văzut, le-am mirosit şi, dacă nu mă feream la timp, era cât pe ce să le şi ating. Era plin ochi de negri cu tricouri largi şi lungi până la genunchi, cu pantalonii în vine, şi de negrese cu fundu’ mare şi gura şi mai mare. Se trăgea cu “fuck” sau cu varianta plină de grijă maternă, ”motherfuck”, din toate părţile. 

Cât am aşteptat să ia Larisa şi Cezar biletele, tot roiau pe lângă noi ba un bulversat să ceară bani de autobuz, ba una pusă pe scandal, ba o echipă de ruşi. După o oră sau două, am reuşit să ne cărăbănim de-acolo cu tot cu beregată şi cu biletele în mână. Manhattan-ul, la 12 noaptea, plin de homosexuali, de aiuriţi şi de afumaţi, de mormane de gunoi şi miasme de poveste, a venit ca un masaj celest după experienţa Greyhound.

Am tras la un hotel decent, curăţel, cu paturi uriaşe, şi dimineaţa ne întorceam în staţia Greyhound. De unde autobuzul a plecat cu vreo oră întârziere, dar a plecat, şi până la urmă asta e tot ce contează. Atât pentru azi, pregătiţi-vă pentru discuţiile mele cu John, şefu’, care e marocan sau poate că e thailandez, nici până acum n-am reuşit să aflu.

Anteprolog – Welcomuie to New Pork City!

N-am adus poze şi acadele, aşa cum am promis, din cauză că simt nevoia stringentă să vă povestesc cât de minunat a fost New York-ul, în ziua aterizării pe minunat de organizatul aeroport John F. Kennedy. Care a fost foarte minunat, în caz că am uitat să menţionez. Şi cum orice minune nu durează trei zile, ci cam trei ore, atât a durat şi la noi până ce schilodul ăla de Boeing cu care am venit să găsească un terminal liber. Aşa c-am stat pe aeroport mai imobili ca pensionarele americance când joacă Bingo şi am privit minunaţi pe geam cum bate vântul, cum creşte iarba sau cum taie Earl gazonul. Dacă ar fi fost un taximetrist bucureştean la cârma aerotaxiului, pupa scurt şi cucernic iconiţa de la retrovizoare şi executa o săritură sprintenă peste celelalte avioane, după care se dădea jos obidit şi se lua la harţă cu nesimţitul ăla de şofer al Airbus-ului care nu s-a dat la o parte la vederea flash-urilor.

Şoferul taxiului ce ne-a purtat de la aeroport până în Manhattan, la gura staţiei Greyhound, era un arab care conducea de parcă se afla într-unul dintre avioanele cu destinaţia WTC. Dar am ajuns la autogara Greyhound, şi asta e bine, pentru că acolo e frumos, oamenii sunt relaxaţi, îţi dau o floare când intri şi un blow-job când ieşi… Sau nu. Dar asta într-un post ulterior!

Prolog – Welcome to Russian City!

Sunt la un internet cafe şi lângă mine e un chinez care se zgâieşte la benzi desenate pe calculator. Asta aşa, ca să spargem gheaţa şi s-o punem pe ochiul umflat al chinezoiului. În altă ordine de idei, în Ocean City, fiecare afacere - fie că e hotel, motel, restaurant, mall, supermarket, magazin de închiriat şepci cu microunde şi ochelari cu tracţiune 4×4 – are cel puţin doi ruşi angajaţi. Şi minimum un nepalez. Care vorbesc cea mai împrăştiată engleză posibilă.

De exemplu, mai deunăzi, mă găseam într-un supermarket, la casă. Acolo, o Olga, Vodca sau ce nume mai au rusoaicele astea, grăieşte suav: “Пщ ящг рфму фт?”. “Ă?”, zic eu contrariat. “Вщ нщг рфтфтуиу лфьт?”. Aha, am înţeles perfect de data asta. Zic un nu preventiv, în caz că poate mă întreabă dacă vreau să dau bani pentru crescătorii de creveţi sau ceva de genul ăsta. După un scurt răgaz în care îşi adună expresivitatea într-o căutătură de bovină, mă pocneşte din nou: “Гщгдв нщг дшлту ещ гыу ьшту?”. “Huh?”. “Ащ тфьф гыуут ьштуьтуту?”. Mai zic un nu preventiv, că poate, cine ştie, de data asta îmi cere să donez un rinichi.

În rest, bune cu spume rusoaicele. Sau hâde ca seceta. Bine măcar că-s majoritatea americancelor obeze şi absorb căldura, ne mai scapă de transpiraţii. Oricum, bere să fie, ceea ce vă doresc şi vouă, dar mai ales mie! Aşa că rămâneţi în incintă, pentru că voi reveni cu poze şi cu acadele pentru cei mici.