În fine, vreau să ajung altundeva cu post-ul ăsta. Oamenii ăştia de la McDonald’s-ul la care lucrez sunt cel puţin ciudaţi. Sau de treabă. Pentru că nu mă ceartă deloc. Nici măcar când greşesc comenzi simple. Nici măcar în a doua zi de lucru, când am întârziat o oră şi jumătate, nu m-au certat. Am ajung acolo gâfâind, m-am dus săgeată la manager să-mi cer scuze şi nici măcar nu m-a băgat în seamă. Pur şi simplu m-a trimis la registru. Nu zic nimic nici când se mai întâmplă să mă bag la palavre cu vreo româncă ce se nimereşte pe-acolo.

Că veni vorba de asta, au venit acum două zile două rusoaice, dintre care una bună şi pe care sunt sigur că am mai văzut-o undeva, dar nu mai ţin exact minte unde, fapt care aproape că mă irită puţin. Şi după ce îi iau comanda, mă întreabă de unde-s. “From Romania…”. “Aaa… Ce faci, coaie?”. Aşa că nu mai vreau să aud pe careva spunând că românii care călătoresc peste graniţe nu se preocupă de răspândirea de fragmente de cultură autohtonă în rândurile străinilor. Da?

- din avion: asta şi asta;
- din New York: singura, unica şi irepetabila;
- cu bârlogul nostru: primul bârlog, urmat de al doilea: proba A, proba B şi cu siguranţă proba C, plus viaţa grea din State;
- de prin Ocean City: primăria, downtown 1, downtown 2, uptown 1, uptown 2, OC noaptea, the bus (după cum i se zice), o treabă, iarbă, şi mai multă iarbă;
- de jale: răposata mea biclă (mi-au furat-o, nenorociţii!);
- drumul spre depozit: Route 50, o şosea, aceeaşi şosea (dar văzută din partea ailaltă), căsoaie, iarăşi căsoaie, casa de vacanţă a lui Nelu Ploieşteanu,
- locul unde se pune la cale economia mondială şi politica interstate: depozitul, depozitul, depozitul, maşinuţele, maşinuţele, sediul central;
- omul cu îngheţata, prezentabil şi respectabil: da;
- în şi cu exerciţiul funcţiei: fiara, animalul, bestia, marfa, viaţa prin ochii lui IScreamMan, privelişti cu sutiene de la înalţime, trestii şi cam atât deocamdată.

Pe de altă parte, Joel pleacă mâine pentru o săptămână şi lasă depozitul pe mâna noastră. A românului, a bulgarului şi a rusului. Ziceţi repede, vreţi o pedală, o bujie, ceva?

Aşa am aflat eu că în Bulgaria se ascultă în draci manele româneşti. Ba mai mult, alea de sentiment sunt adaptate şi interpretate (copiate, bă, copiate!!!) de cantautorii lor în bulgărească. Am ascultat chiar şi hit-ul atomic al Corinei, ăla cu “Uh, selecta”, în bulgărească. Pe lângă această descoperire aproape ştiinţifică, am mai realizat şi că mi-am îndeplinit unul dintre ţelurile stabilite înainte de plecarea din Ro: să ascult manele în timp ce mă plimb cu maşina prin State. Mă rog, ţelul ăsta o să aibă continuitate, căci urmează să închiriem o maşină ca să mergem la Six Flags, în New Jersey. Şi bineînţeles că o să-l pun pe Stefan (sau Stephan) să-mi facă CD-uri cu manele. Salam and roll, baby!

Apoi, după un drum de 10 mile cu o maşină de poliţie lipită de curu’ meu – deci nu mai mult de 40 MPH, da? – ajung în sfârşit în Ocean City. (Depozitul e pe lângă mama naibii, printr-o localitate numită Bishopville.) Îmi văd eu de treabă vreo oră, mai vând o îngheţată, mai iau un bacşis, când mă plesneşte din nou năpasta. Ieşeam de pe o străduţă şi dădeam să fac dreapta. Pe aceeaşi străduţă voia să intre un tembel. Nu prea încăpeau două maşini pe acolo, dar americanu’ îi dădea vitejeşte înainte. Mă chinui eu să mă strecor printre maşina americanului şi cea parcată în dreapta mea, când deodată aud sunetul despăgubirii şi vocea lu’ şefu’în cap: “George, what did you do this time?”. Las maşina la capătul străzii şi mă duc să verific daunele. Maşina mea nu avea nimic. La ailaltă, stopul din spate, de pe partea dreaptă, era puţin zdrelit, mai exact era cam spart. În acel moment de restrişte, cu vocea şefului zbârnâind în cap, am decis să să îmi reneg zestrea culturală, aşa că am lăsat un bilet între ştergătoare: “Am făcut-o de oaie, te rog sună-mă la numărul ăsta ca s-o rezolvăm în aşa fel încât să nu afle şeful… ăăă, adică îmi pare foarte rău pentru ce-am făcut, ştii tu…”. Ceva de genul ăsta. A doua zi, mă sună o gagică, Marie: “Oooo, that was so sweet of you… that message you left me… You don’t have to pay for anything, I’ll take care of it… But that was so sweeet of you…”. Putea să fie şi mai rău: dacă mă mai şi invita la o prăjitură?

Ce mai contează că înspre maşină se îndreptau vreo doi copilaşi însoţiţi de mama lor?

Dar nu despre asta voiam să vorbesc. Astăzi am scos 120 de bătrâne. Asta aveam pe suflet. Practic, am lucrat pentru 17$ pe oră, ceea ce înseamnă că o să am bani pentru amenzile ce va să vină.