Rămas pe drumuri după ce afacerea cu îngheţata s-a fleoşcăit (au început ăştia micii şcoala, s-a dus sezonul şi, în genere, plajele din Ocean City sunt mai pustii decât mintea unui fotbalist în timpul unui cenaclu de poezie dadaistă), m-am înrolat la ferma bătrânului McDonald. Şi m-au pus casier, nemernicii. Adică toată ziua trebuie să trag colţul buzelor până la urechi şi să iau comenzi pe un touchscreen. Şi cică mi-au făcut şi training: m-au pus să mă mă uit la cineva cum face asta, pentru un minut, şi apoi m-au aruncat în faţa monitorului. Bineînţeles că vreo două ore am f***t (feştelit, mă!) 80% dintre comenzi. Dar le f***i (feşteleşti, mă, nu vă-nţelegeţi odată?) mai relaxat când ştii că e managerul în spatele tău, gata să cureţe după tine.
În fine, vreau să ajung altundeva cu post-ul ăsta. Oamenii ăştia de la McDonald’s-ul la care lucrez sunt cel puţin ciudaţi. Sau de treabă. Pentru că nu mă ceartă deloc. Nici măcar când greşesc comenzi simple. Nici măcar în a doua zi de lucru, când am întârziat o oră şi jumătate, nu m-au certat. Am ajung acolo gâfâind, m-am dus săgeată la manager să-mi cer scuze şi nici măcar nu m-a băgat în seamă. Pur şi simplu m-a trimis la registru. Nu zic nimic nici când se mai întâmplă să mă bag la palavre cu vreo româncă ce se nimereşte pe-acolo.
Că veni vorba de asta, au venit acum două zile două rusoaice, dintre care una bună şi pe care sunt sigur că am mai văzut-o undeva, dar nu mai ţin exact minte unde, fapt care aproape că mă irită puţin. Şi după ce îi iau comanda, mă întreabă de unde-s. “From Romania…”. “Aaa… Ce faci, coaie?”. Aşa că nu mai vreau să aud pe careva spunând că românii care călătoresc peste graniţe nu se preocupă de răspândirea de fragmente de cultură autohtonă în rândurile străinilor. Da?
