(I) Scream 4: The Tip from Nowhere

Azi, tocmai când mă pregăteam să o roiesc după 4 ore grele de muncă, mă opreşte un gagiu. “Ah, I don’t want to buy ice cream, I just want to give you a tip…”. Şi mi-a pasat 4 dolari în puşculiţa pe care în mod insidios scrie “College fund”. Tare tipul. Dacă prind câte unul din ăsta la fiecare două străzi, nici nu mai trebuie să vând îngheţată. Îmi şi imaginez ce o să le spun copilaşilor care aleargă înspre maşină: “Vrei să cumperi îngheţată? Îmi pare rău, eu mă plimb pe-aici numai după bacşişuri… Şi să mă uit la gagicele care se duc la plajă. Îngheţata oricum am mâncat-o eu toată, că mi-era foame.” Şi da, chiar mănânc îngheţată toată ziua. Dar să nu credeţi că îmi şi face plăcere. Mănânc de nevoie. Ce viaţă de câine…

DUI Wah Diddy Diddy Dum Diddy DUI

Cred că vineri a fost una dintre cele mai proaste zile de când sunt IScreamMan. După o noapte turbulentă, marcată de un tricou de firmă (înţelegeţi ce vreţi din asta) şi de râsete de peluză, a venit inevitabil dimineaţa. Să zicem că eram puţin nedormit. Ajung la depozit, mă aburc în maşină şi dau să ies. Ca la orice manevră de marşarier, sunt cu ochii în retrovizoare, că nu-mi permit să îi stric omului maşină după ce cu o săptămână în urmă îi rupsesem oglinda din spate. În spate e liber, dau cu încredere în acceleraţie. Am uitat să menţionez: la depozit avem o uşă care se ridică. Ei bine, după câteva secunde de marşarier, aveam uşa aia lipită de spatele camionului. Am îndoielnica impresie că nu era ridicată până sus…

Apoi, după un drum de 10 mile cu o maşină de poliţie lipită de curu’ meu – deci nu mai mult de 40 MPH, da? – ajung în sfârşit în Ocean City. (Depozitul e pe lângă mama naibii, printr-o localitate numită Bishopville.) Îmi văd eu de treabă vreo oră, mai vând o îngheţată, mai iau un bacşis, când mă plesneşte din nou năpasta. Ieşeam de pe o străduţă şi dădeam să fac dreapta. Pe aceeaşi străduţă voia să intre un tembel. Nu prea încăpeau două maşini pe acolo, dar americanu’ îi dădea vitejeşte înainte. Mă chinui eu să mă strecor printre maşina americanului şi cea parcată în dreapta mea, când deodată aud sunetul despăgubirii şi vocea lu’ şefu’în cap: “George, what did you do this time?”. Las maşina la capătul străzii şi mă duc să verific daunele. Maşina mea nu avea nimic. La ailaltă, stopul din spate, de pe partea dreaptă, era puţin zdrelit, mai exact era cam spart. În acel moment de restrişte, cu vocea şefului zbârnâind în cap, am decis să să îmi reneg zestrea culturală, aşa că am lăsat un bilet între ştergătoare: “Am făcut-o de oaie, te rog sună-mă la numărul ăsta ca s-o rezolvăm în aşa fel încât să nu afle şeful… ăăă, adică îmi pare foarte rău pentru ce-am făcut, ştii tu…”. Ceva de genul ăsta. A doua zi, mă sună o gagică, Marie: “Oooo, that was so sweet of you… that message you left me… You don’t have to pay for anything, I’ll take care of it… But that was so sweeet of you…”. Putea să fie şi mai rău: dacă mă mai şi invita la o prăjitură?

Hai sânii simţim bine, că doar de-aia muncim, nu?

- Hei, if I show you my boobs, will you give me free ice cream?
- Sure…

Ce mai contează că înspre maşină se îndreptau vreo doi copilaşi însoţiţi de mama lor?

Sprintena ca o caprioara fleoscaita pe asfalt

Pentru toti vegetarienii si iubitorii de blanuri din animale exotice, o dedicatie: acum cateva zile era sa omor o caprioara. Ma duceam cu masina la depozit si, aproape de neinteles, chiar mergeam cu viteza legala, cand deodata imi sare in fata patrupeda. Repede, frana, dar nu d-aia brusca pentru ca iar risc sa ma trezesc cu apa din spate peste mine. Da-o dracu’ de caprioara, integritatea hainelor mele e mai importanta. Franez eu ce franez si ajung la nici o jumatate de metru de dobitoaca. Inca mai aveam destula viteza in roti. Animala nu se misca, n-avea nici o treaba cu cele lumesti. Gata, sun acasa si le zic sa puna o oala pe foc, ca in seara asta mancam supa de caprioara! Tocmai cand anticipatia gastronomica ajunsese la cote stelare, dobitoaca face doua salturi si se pierde in padure. Las’ ca data viitoare n-o iert…

Poveste de cartel

Oh, ce idilic. Când trec cu maşina de îngheţată pe lângă case, aud copiii ţopăind de veselie şi chiuind din spatele curţii: “Hei, ice cream man!”. Şi apoi trece câte o mamă pe lângă maşină, îmi zâmbeşte şăgalnic şi zice: “I bet you hear that sound in your sleep…”. Se referă la muzica aia iritantă ce fuge din difuzoarele maşinii. Şi mai vine câte un tătic cu copiii de mână şi le ia îngheţată şi îmi lasă bacşiş 5$ şi apoi râde camaradereşte de puşculiţa pe care scrie “College fund”. Ce viaţă… Şi apoi apar nişte mexicani cordiţi şi afumaţi până în vârful degetelor de la picioare şi mă chinui o juma de oră să-i dezlipesc de maşină. Ah, de poveste.

Dar nu despre asta voiam să vorbesc. Astăzi am scos 120 de bătrâne. Asta aveam pe suflet. Practic, am lucrat pentru 17$ pe oră, ceea ce înseamnă că o să am bani pentru amenzile ce va să vină.

The I Scream Man

Şi-încă unul pe ziua de azi. M-am cărăbănit de la restaurant – pe uşa din spate, fireşte – şi mi-am găsit în sfârşit o slujbă care să se plieze pe educaţia mea şi pe cunoştinţele mele în domeniul mass-media: vând îngheţată pe lângă plajă. În plus, toate serile alea de citit fragmente din cărţi de sociologie, psihologie sau semiotică vin zburdalnice din urmă şi îşi revendică utilitatea: conduc o maşină de îngheţată. (Ceva de genul ăsta, numai că e o dubiţă Dodge puţin modificată şi care cică poate să atingă 220 km/h. Rămâne de văzut.)

Acuma, faze. Era a treia zi de training pentru slujba de IScreamMan şi urma să merg cu un meseriaş pe teren, pentru ca ziua următoare să mă duc de unul singur. Cu o seară înainte, petrecere la Măria, în West Ocean City. E, nu-i bai, mi-am zis înainte de petrecere: până la 3 sunt acasă, dorm şase ore şi la 9 dimineaţa mă scol să mă întâlnesc cu Joel, şăful. Dimineaţa, printre rămăşiţe de aburi etilici, dureri sfârâitoare de cap şi trosnete de oase, o voce îşi face loc cu coatele şi îmi dă cu târnăcopul realităţii drept în moalele capului: “Bă… tu nu trebuia să te duci azi la serviciu?”. Buimac, o dau în baliverne: ce zi e, unde sunt, cât e ceasul şi chestii din astea. Era vreo 11 şi jumate. E clar, sunt în căcat! Evident, mă făcusem tufă şi uitasem să pun alarma să mă trezească. Nu că aş fi auzit-o. Repede, aminteşte-ţi despre managementul situaţiei de criză, aşa cum l-ai învăţat la Introducere în Relaţii Publice! Pe naiba! După câteva clipe de reflecţie în sanctuarul eternităţii (buda), nu reuşesc să urnesc nici o minciună mai de bun gust, aşa că trebuie să i-o servesc pe aia tocită şi românească cu toxiinfecţia… “What happend, George?”. “Joel… I’m really, really sorry for this, but I was at a party in West Ocean City and I drank a little bit and I don’t know what I ate and I threw up all night and I haven’t heard the alarm this morning and I’m not feeling good at all and… can I have today off?”. “Well, better sooner than later…”. Se referea la beţie. Fireşte că s-a prins. Însă e om înţelegător.

Şi alta. Eram cu maşina pe autostradă, cu rock-ul supărat în boxe (aşa, ca la maşina de îngheţată), cu doar 5 mile peste viteza legală, adică savurând clipa şi fiind rebel în acelaşi timp, când în faţa ochilor îmi apare galbenul. Un fleac, apuc să trec! Deodată, la nici 3 secunde, se pune roşu. Blestemata aia de stradă 36! Iarăşi, managementul situaţiei de criză: frână bruscă! Consecinţele? Să le luăm pe rând. În spate am o ladă plină ochi cu sticle de apă, peste care de obicei pun gheaţă, dar care, tot de obicei, se topeşte foarte repede. De obicei, lada aia se cam deschide la frâne bruşte. În particular, sticlele alea zboară prin maşină şi câteva chiar mă nimeresc. Apa aia din ladă se cam împrăştie şi ea şi ajunge pe bordul maşinii, pe mine, pe jos şi pe parbriz. Câteodată mai şi curge din maşină de zici că tocmai am înfruntat diluviul în interiorul automobilului. Şi, în situaţii speciale, tipul din spatele meu mai frânează şi el brusc şi îmi aruncă un “fuck you” tovărăşesc când mă depăşeşte. Daaar… am evitat să depăşesc linia de demarcaţie a trecerii de pietoni. Este?

Cocalaracichicea

Probabil că vă întrebaţi pe unde umblu de n-am mai scris pe blog. Este simplu. Am căutat când eram sigur că n-o să găsesc nimic, m-am ascuns când nu era nimeni primprejur, am pândit în văzul tuturor, am filat exact lucrurile care mă interesaul cel mai puţin, m-am eschivat când nu dădea nimeni, am dormit în clipele cele mai grele, dar am reuşit să aflu răspunsul care sunt sigur că vă mistuie la foc mic, de brichetă, vintrele.

Aşadar, aflaţi că am zărit, cu aproape toţi ochii mei, un cocalar în SUA. Şi, curios lucru, nu era român. Avea tricou mulat peste un pectoral bine lucrat, dar foarte inexistent, blugi tăiaţi şi cu modele fantasmagorice şi, bineînţeles, ciocate mai îndoite decât cârca unui pui de hispanic bătut de tac-su în staţia de autobuz. Acum c-am lămurit-o şi pe-asta, putem să ne întoarcem liniştiţi la lecturarea lui Kierkegaard.

Apropo… era armean. Dar mai contează?

La vânătoare de drujbe

Înapoi la prima săptămână, când căutam de lucru. Ajung la un restaurant şi dau să intru. Înainte de a intra, mă văd nevoit să deschid o mică paranteză ca să descriu cam cum decurge, în mare, vânătoarea de slujbe.

(Gata, am deschis-o. Aşadar, intri în afacerea omului, pe uşa din faţă, îţi croieşti un zâmbet de comis-voiajor şi îi zici politicos primului ameţit sau primei rusoaice care îţi iese în cale: “Hello, I would like to talk to the manager, if possible”. Dacă ai noroc, ameţitul/rusoaica este chiar managerul. Altfel, ori te va îndruma către manager, ori te va întreba cu picuri de sictir ce sar voioşi de sub limbă: “Are you looking for a job?”. Tu, om cinstit, spui ce ai pe suflet: “Do you have any positions available?”. Ei, după cutumă, în cele 99% dintre cazuri îţi vor spune: “No, I’m sorry, we’re not hiring at the moment / Sorry, we’re fully staffed right now” - bla bla bla, go fuck yourself,  adică. Spargi un “OK, thank you” între molari şi ieşi. Desigur, în momente ca astea, ţi-ar fi de folos un tricou ca ăsta. Dar na, nu toţi suntem ruşi să avem 5 slujbe şi să ne permitem un drum până la Wal-Mart. Cam atât cu digresiunea, e timpul să revin.)

Cum ziceam, dau să intru în restaurantul cu pricina şi deschid, cu simţ, uşa. Nu apuc să fac doi paşi în incintă, că de undeva dintr-un cotlon probabil întunecat îmi sare în faţă o creatură bipedă, cu blana blondă, de rasa mă-sii americancă obeză. Înainte să am ocazia să îmi revin psihic şi să încerc să articulez un sunet-două, mugeşte: “Are you looking for a job? We’re not hiring!!!”. Mă rog la Dumnezeu să nu mă înfulece şi pornesc cu paşi mărunţi spre ieşire, fără să o scap o secundă din vedere. La o adică, ce mai contează că stăm şi frecăm menta atâta timp cât suntem sănătoşi?

Lecţia de psihogeografie

O rafinată plictiseală m-a împins în cârca lui Google Earth şi, cu ocazia asta, am redescoperit ce mişto şi faină şi menghină e unealta asta. Aşa că ia, hai să vă arăt Ocean City-ul şi alte daraveri care poate vă interesează sau nu, dar cu siguranţă sunt fascinante sau ba.

Aşadar, ăsta e orăşelul, lung cât un caltaboş, cu o autostradă, două şosele şi n’şpe sute de străduţe:

În continuare, puteţi vedea palatul regal, recte vila de neam prost în care stăm, adică mai precis căsuţa aia pirpirie care stă să cadă la prima băşină mai vânjoasă. Glumesc, desigur. Aşa-s toate casele pe-aici. A, şi dacă vă uitaţi atenţi la a treia poză, nu puteţi să vedeţi nimic, fireşte, pentru că nu e zoom-ul suficient de mare:

Aici lucrez eu, vizavi de Food Lion – care e chiar vizavi de locul meu de muncă! Dacă vă uitaţi atenţi la a doua poză – şi de data asta nu e păcăleală – puteţi vedea o bicicletă parcată sub streaşină, deci care nu se vede. E a mea!

Şi aşa ajung la muncă, după ce nu beau, respectiv contrariul. Dacă vă uitaţi cu maximă concentrare la a treia poză, veţi constata că nu există. Oare ce-o mai fi făcând Băsescu?