Idioţi în dialog

John e bucătarul-şef (sau managerul bucătăriei) din incinta restaurantului Connoisseurs. Acolo unde să întâmplă să lucrez eu, mulţumesc frumos, salutări lu’ Mihăiţă din partea mea. E marocan sau thailandez, iar mie îmi tot zice că nu semăn deloc c-un român şi se jură că-s marocan. Atâta timp cât îmi dă bere şi mâncare pe banii restaurantului, poate să se jure şi că-s moldovean. În continuare, puteţi urmări, dar numai cu lumina stinsă şi sonorul la maximum, frânturi de discuţii nememorabile între noi doi.

John: And… how much do you earn per hour in Romania? The minimum wage and shit…
Io: In Romania, we don’t have a minimum wage per hour, but a minimum wage per month… Which is 100… or 150$ per month.
John: What, man? 100? If somebody would pay me 100$ per month, I’d stab him!

John: So… What countries are near Romania?
Io: Well… in the Eastern part, there’s Russia, Moldova – which was part of Romania, until the fuckin’ Russians took it away, in the Western part, there are countries like Yugoslavia, Hungary…
John: So… in which part of South America is Romania?

John: What’s Romania like?
Io: Socially speaking, you can say that most of the Romanians copy the American style of living… so there isn’t a big difference between our countries… But in terms of money, Romania’s poor… not a third world country though, but we are pretty poor…
John: Ah… so you’re saying Romania’s not like Africa?
Io: No, man, we’re not like Africa…

John: Hot girl, that one…
Io: What’s that?
John: The girl that just left, she was pretty…
Io: Really? I was checking her behind, to be honest…
John: Oh, man…

John: Holy Gosh, George, what did you do?
Io: Well, I put the chicken in the frying pan… Just like… you said?
John: George, I’m gonna stab you! The fryer, not the frying pan!

You – Jane, me – Varzan!

Atentie! Post fara diacritice, din pricini tehnice. Asta ca sa nu ziceti ca m-am americanizat de tot. Acum sa revin. Nu, nu e inca timpul pentru discutiile alea si pentru poze, ca mi-a sarit in minte o faza geniala mai repede decat sare un iepure depresiv in fata masinii.

Era prima saptamana de cand ajunseseram in SUA si bateam pe la portile oamenilor, in cautare de slujbe. Eu si Cezar. Ajungem la un idiot* de manager care manuia o afacere cu piscine. Ne cheama in birou, o darapanatura crasa, si ne pune sa completam niscaiva “employee application”. Dupa cateva minute, intra doua rusoaice. Una buna cu sani mari, cealalta cu sani mari. Lucrau la Hooters. Nesurprinzator. Intreaba idiotul: “What do you want?”. Una dintre ele: “I’m looking for job!”. Idiotul: “What kind of job?”. Aia, din nou: “I want job!”. Idiotul: “Yes, but what position?”. Tot aia, tot tampa: “I’m looking for job!!!”. Restul e tacere. Sau rasete in barba.

* Idiotul zicea doua cuvinte taraganate, facea pauza, isi arunca ochii in tavan, mai zicea trei, iar facea pauza si, cand intr-un final termina propozitia, respira usurat ca nu s-a poticnit si nu a facut fractura de limba.

Eşti om cu mine, sunt condom cu tine

Surprinzător, dar de data asta noul post nu mai e o varaţiune sau alta de prolog. Pentru că, fiţi atenţi! V-a prins vreodată, când eraţi în impas, vreun gând de genul: “Bă, ce tare ar fi fost dacă ar fi inventat cineva exact chestia aia aparent neînsemnată de care am eu nevoie acum!”? Ei, aici, la unchiu’ Sam în ogradă, chiar s-au inventat toate chestiile alea mărunte de care o nu să aveţi nevoie mai mult de o dată în viaţă.

Bunăoară, să zicem că eşti eu şi lucrezi în bucătărie, tai ţelină sau roşii stafidite, să zicem, şi la un moment dat îţi alunecă cuţitul peste deget. Sânge, ţipete, leşinuri, panică, CNN şi Eurosport. Pe naiba, că e un flecuşteţ! Însă curge sânge la fel cum curg bani în contul lui Adi Minune după nunta vreunui fotbalist. Aşa… Şi după ce te oblojeşti cum ştii tu mai bine, n-ar fi tare să ai un prezervativ taman pe măsura degetului, care să sigileze ermetic rana şi să ţină bacteriile la respect? Da, aţi ghicit, ăştia au cauciucuri pentru deget. Nebunie curată găselniţa asta, pe bune! Sau… poate chiar sunt prezervative, furate de americani de la nemţi?

Post-anteprolog – Javracenuşie

Da, ştiu, deja devin tracasant cu flashback-urile astea mai dese ca rupturile de sintaxă ale lui Vanghelie. Dar viaţa merge înainte, nu? Aşa… Suntem în New York, mai precis în Manhattan, adică în faţia autogării Greyhound, cum v-am zis. Larisa, eu, Cezar şi Radu. Ei cu o tonă de bagaje, eu c-un rucsac (e şi asta o altă poveste, pe care o veţi găsi într-un ante-anteprolog).

Oameni buni, ştiţi stereotipurile alea din filmele americane cu negrii de cartier? Bronx, Queens, Compton, da hood şi d-astea? Ei bine, în staţia Greyhound, le-am verificat, le-am văzut, le-am mirosit şi, dacă nu mă feream la timp, era cât pe ce să le şi ating. Era plin ochi de negri cu tricouri largi şi lungi până la genunchi, cu pantalonii în vine, şi de negrese cu fundu’ mare şi gura şi mai mare. Se trăgea cu “fuck” sau cu varianta plină de grijă maternă, ”motherfuck”, din toate părţile. 

Cât am aşteptat să ia Larisa şi Cezar biletele, tot roiau pe lângă noi ba un bulversat să ceară bani de autobuz, ba una pusă pe scandal, ba o echipă de ruşi. După o oră sau două, am reuşit să ne cărăbănim de-acolo cu tot cu beregată şi cu biletele în mână. Manhattan-ul, la 12 noaptea, plin de homosexuali, de aiuriţi şi de afumaţi, de mormane de gunoi şi miasme de poveste, a venit ca un masaj celest după experienţa Greyhound.

Am tras la un hotel decent, curăţel, cu paturi uriaşe, şi dimineaţa ne întorceam în staţia Greyhound. De unde autobuzul a plecat cu vreo oră întârziere, dar a plecat, şi până la urmă asta e tot ce contează. Atât pentru azi, pregătiţi-vă pentru discuţiile mele cu John, şefu’, care e marocan sau poate că e thailandez, nici până acum n-am reuşit să aflu.

Anteprolog – Welcomuie to New Pork City!

N-am adus poze şi acadele, aşa cum am promis, din cauză că simt nevoia stringentă să vă povestesc cât de minunat a fost New York-ul, în ziua aterizării pe minunat de organizatul aeroport John F. Kennedy. Care a fost foarte minunat, în caz că am uitat să menţionez. Şi cum orice minune nu durează trei zile, ci cam trei ore, atât a durat şi la noi până ce schilodul ăla de Boeing cu care am venit să găsească un terminal liber. Aşa c-am stat pe aeroport mai imobili ca pensionarele americance când joacă Bingo şi am privit minunaţi pe geam cum bate vântul, cum creşte iarba sau cum taie Earl gazonul. Dacă ar fi fost un taximetrist bucureştean la cârma aerotaxiului, pupa scurt şi cucernic iconiţa de la retrovizoare şi executa o săritură sprintenă peste celelalte avioane, după care se dădea jos obidit şi se lua la harţă cu nesimţitul ăla de şofer al Airbus-ului care nu s-a dat la o parte la vederea flash-urilor.

Şoferul taxiului ce ne-a purtat de la aeroport până în Manhattan, la gura staţiei Greyhound, era un arab care conducea de parcă se afla într-unul dintre avioanele cu destinaţia WTC. Dar am ajuns la autogara Greyhound, şi asta e bine, pentru că acolo e frumos, oamenii sunt relaxaţi, îţi dau o floare când intri şi un blow-job când ieşi… Sau nu. Dar asta într-un post ulterior!

Prolog – Welcome to Russian City!

Sunt la un internet cafe şi lângă mine e un chinez care se zgâieşte la benzi desenate pe calculator. Asta aşa, ca să spargem gheaţa şi s-o punem pe ochiul umflat al chinezoiului. În altă ordine de idei, în Ocean City, fiecare afacere - fie că e hotel, motel, restaurant, mall, supermarket, magazin de închiriat şepci cu microunde şi ochelari cu tracţiune 4×4 – are cel puţin doi ruşi angajaţi. Şi minimum un nepalez. Care vorbesc cea mai împrăştiată engleză posibilă.

De exemplu, mai deunăzi, mă găseam într-un supermarket, la casă. Acolo, o Olga, Vodca sau ce nume mai au rusoaicele astea, grăieşte suav: “Пщ ящг рфму фт?”. “Ă?”, zic eu contrariat. “Вщ нщг рфтфтуиу лфьт?”. Aha, am înţeles perfect de data asta. Zic un nu preventiv, în caz că poate mă întreabă dacă vreau să dau bani pentru crescătorii de creveţi sau ceva de genul ăsta. După un scurt răgaz în care îşi adună expresivitatea într-o căutătură de bovină, mă pocneşte din nou: “Гщгдв нщг дшлту ещ гыу ьшту?”. “Huh?”. “Ащ тфьф гыуут ьштуьтуту?”. Mai zic un nu preventiv, că poate, cine ştie, de data asta îmi cere să donez un rinichi.

În rest, bune cu spume rusoaicele. Sau hâde ca seceta. Bine măcar că-s majoritatea americancelor obeze şi absorb căldura, ne mai scapă de transpiraţii. Oricum, bere să fie, ceea ce vă doresc şi vouă, dar mai ales mie! Aşa că rămâneţi în incintă, pentru că voi reveni cu poze şi cu acadele pentru cei mici.