Blog out

Râdem, glumim, cădem beţi sub scaun, luăm banii pentru două săptămâni de muncă cu două ore înainte de plecare, pierdem autobuzul, vizităm New York-ul, fentăm sceleraţii şi homosexualii, tragem o ocheadă pe sub poala Statuii Libertăţii, ne sculăm de sub scaun ca să cădem sub masă, facem poze, ne distrăm, aproape că pierdem avionul, stingem lumina şi băgăm becul în buzunar, îl rugăm pe însoţitorul de zbor să închidă geamul că ne trage curentul, mai luăm o gură de tărie, ne îmbărbătăm şi ne întoarcem în România. Mai râdem şi mai glumim un pic cu taximetristul care cere 30 de lei de la Gara de Nord până la Piaţa Victoriei, luăm metroul că e doar 2 lei, respirăm adânc o manea de toamnă, aruncăm ţigara în rondul de flori, ne ştergem viguros mucii cu mâneca şi deschidem televizorul: nepotul regelui Cioabă, Ciupilan, îşi va lua avion de 16 milioane de euro. Bine v-am găsit! Ne vedem pe aghiutza.com.

Old McDonald had a fart / Ee-i-ee-i-o…

Rămas pe drumuri după ce afacerea cu îngheţata s-a fleoşcăit (au început ăştia micii şcoala, s-a dus sezonul şi, în genere, plajele din Ocean City sunt mai pustii decât mintea unui fotbalist în timpul unui cenaclu de poezie dadaistă), m-am înrolat la ferma bătrânului McDonald. Şi m-au pus casier, nemernicii. Adică toată ziua trebuie să trag colţul buzelor până la urechi şi să iau comenzi pe un touchscreen. Şi cică mi-au făcut şi training: m-au pus să mă mă uit la cineva cum face asta, pentru un minut, şi apoi m-au aruncat în faţa monitorului. Bineînţeles că vreo două ore am f***t (feştelit, mă!) 80% dintre comenzi. Dar le f***i (feşteleşti, mă, nu vă-nţelegeţi odată?) mai relaxat când ştii că e managerul în spatele tău, gata să cureţe după tine.

În fine, vreau să ajung altundeva cu post-ul ăsta. Oamenii ăştia de la McDonald’s-ul la care lucrez sunt cel puţin ciudaţi. Sau de treabă. Pentru că nu mă ceartă deloc. Nici măcar când greşesc comenzi simple. Nici măcar în a doua zi de lucru, când am întârziat o oră şi jumătate, nu m-au certat. Am ajung acolo gâfâind, m-am dus săgeată la manager să-mi cer scuze şi nici măcar nu m-a băgat în seamă. Pur şi simplu m-a trimis la registru. Nu zic nimic nici când se mai întâmplă să mă bag la palavre cu vreo româncă ce se nimereşte pe-acolo.

Că veni vorba de asta, au venit acum două zile două rusoaice, dintre care una bună şi pe care sunt sigur că am mai văzut-o undeva, dar nu mai ţin exact minte unde, fapt care aproape că mă irită puţin. Şi după ce îi iau comanda, mă întreabă de unde-s. “From Romania…”. “Aaa… Ce faci, coaie?”. Aşa că nu mai vreau să aud pe careva spunând că românii care călătoresc peste graniţe nu se preocupă de răspândirea de fragmente de cultură autohtonă în rândurile străinilor. Da?

Pozea, că vine!

Am reuşit, într-un final, să duc pozele la developat. Ele-s:

- din avion: asta şi asta;
- din New York: singura, unica şi irepetabila;
- cu bârlogul nostru: primul bârlog, urmat de al doilea: proba A, proba B şi cu siguranţă proba C, plus viaţa grea din State;
- de prin Ocean City: primăria, downtown 1, downtown 2, uptown 1, uptown 2, OC noaptea, the bus (după cum i se zice), o treabă, iarbă, şi mai multă iarbă;
- de jale: răposata mea biclă (mi-au furat-o, nenorociţii!);
- drumul spre depozit: Route 50, o şosea, aceeaşi şosea (dar văzută din partea ailaltă), căsoaie, iarăşi căsoaie, casa de vacanţă a lui Nelu Ploieşteanu,
- locul unde se pune la cale economia mondială şi politica interstate: depozitul, depozitul, depozitul, maşinuţele, maşinuţele, sediul central;
- omul cu îngheţata, prezentabil şi respectabil: da;
- în şi cu exerciţiul funcţiei: fiara, animalul, bestia, marfa, viaţa prin ochii lui IScreamMan, privelişti cu sutiene de la înalţime, trestii şi cam atât deocamdată.

Din culisele unei poziţii profesionale de minimă responsabilitate

- Hei! / Hi! / Hello! / Hei, buddy! / Hei, what’s up? / Hi, how you doin’? / Hello, how are you? / Hi, how’s it goin’?
- bla bla bla, conversaţie foarte succintă ţi monotonă…
- OK, have a good/nice/great day! / Have a good one! / Take care! / Take it easy! / Have fun! / Have fun at the beach! / Enjoy your ice cream! / Enjoy it!

Pe de altă parte, Joel pleacă mâine pentru o săptămână şi lasă depozitul pe mâna noastră. A românului, a bulgarului şi a rusului. Ziceţi repede, vreţi o pedală, o bujie, ceva?

Schimburi interculturale

Azi m-am întors de la depozit cu Stefan (sau Stephan). De obicei mă duce acasă Joel, şeful. Stefan (sau Stephan) e un coleg de muncă mai bulgar de felul lui, aşa. Pe drum, a băgat nişte muzică. La început mi-a dat impresia că e doar muzică, dar după câteva secunde a început să mi se pară cunoscută. Am ciulit urechile. Parcă îmi aminteam ritmurile. Am continuat să ascult cu un semi-interes dublat de o semi-stupoare auditivă. Dintr-o dată, m-a pocnit! Ritmuri ondulatorii, de buric, vuiet de chef, iz de veselie, “Chica-chica” şi… versuri româneşti! O manea autentică îmbuteliată în România! Înainte fusese o manea bulgărească (de-aia mi se părea aşa de cunoscută emoţia muzicală), urmată de una românească. 

Aşa am aflat eu că în Bulgaria se ascultă în draci manele româneşti. Ba mai mult, alea de sentiment sunt adaptate şi interpretate (copiate, bă, copiate!!!) de cantautorii lor în bulgărească. Am ascultat chiar şi hit-ul atomic al Corinei, ăla cu “Uh, selecta”, în bulgărească. Pe lângă această descoperire aproape ştiinţifică, am mai realizat şi că mi-am îndeplinit unul dintre ţelurile stabilite înainte de plecarea din Ro: să ascult manele în timp ce mă plimb cu maşina prin State. Mă rog, ţelul ăsta o să aibă continuitate, căci urmează să închiriem o maşină ca să mergem la Six Flags, în New Jersey. Şi bineînţeles că o să-l pun pe Stefan (sau Stephan) să-mi facă CD-uri cu manele. Salam and roll, baby!

(I) Scream 4: The Tip from Nowhere

Azi, tocmai când mă pregăteam să o roiesc după 4 ore grele de muncă, mă opreşte un gagiu. “Ah, I don’t want to buy ice cream, I just want to give you a tip…”. Şi mi-a pasat 4 dolari în puşculiţa pe care în mod insidios scrie “College fund”. Tare tipul. Dacă prind câte unul din ăsta la fiecare două străzi, nici nu mai trebuie să vând îngheţată. Îmi şi imaginez ce o să le spun copilaşilor care aleargă înspre maşină: “Vrei să cumperi îngheţată? Îmi pare rău, eu mă plimb pe-aici numai după bacşişuri… Şi să mă uit la gagicele care se duc la plajă. Îngheţata oricum am mâncat-o eu toată, că mi-era foame.” Şi da, chiar mănânc îngheţată toată ziua. Dar să nu credeţi că îmi şi face plăcere. Mănânc de nevoie. Ce viaţă de câine…

DUI Wah Diddy Diddy Dum Diddy DUI

Cred că vineri a fost una dintre cele mai proaste zile de când sunt IScreamMan. După o noapte turbulentă, marcată de un tricou de firmă (înţelegeţi ce vreţi din asta) şi de râsete de peluză, a venit inevitabil dimineaţa. Să zicem că eram puţin nedormit. Ajung la depozit, mă aburc în maşină şi dau să ies. Ca la orice manevră de marşarier, sunt cu ochii în retrovizoare, că nu-mi permit să îi stric omului maşină după ce cu o săptămână în urmă îi rupsesem oglinda din spate. În spate e liber, dau cu încredere în acceleraţie. Am uitat să menţionez: la depozit avem o uşă care se ridică. Ei bine, după câteva secunde de marşarier, aveam uşa aia lipită de spatele camionului. Am îndoielnica impresie că nu era ridicată până sus…

Apoi, după un drum de 10 mile cu o maşină de poliţie lipită de curu’ meu – deci nu mai mult de 40 MPH, da? – ajung în sfârşit în Ocean City. (Depozitul e pe lângă mama naibii, printr-o localitate numită Bishopville.) Îmi văd eu de treabă vreo oră, mai vând o îngheţată, mai iau un bacşis, când mă plesneşte din nou năpasta. Ieşeam de pe o străduţă şi dădeam să fac dreapta. Pe aceeaşi străduţă voia să intre un tembel. Nu prea încăpeau două maşini pe acolo, dar americanu’ îi dădea vitejeşte înainte. Mă chinui eu să mă strecor printre maşina americanului şi cea parcată în dreapta mea, când deodată aud sunetul despăgubirii şi vocea lu’ şefu’în cap: “George, what did you do this time?”. Las maşina la capătul străzii şi mă duc să verific daunele. Maşina mea nu avea nimic. La ailaltă, stopul din spate, de pe partea dreaptă, era puţin zdrelit, mai exact era cam spart. În acel moment de restrişte, cu vocea şefului zbârnâind în cap, am decis să să îmi reneg zestrea culturală, aşa că am lăsat un bilet între ştergătoare: “Am făcut-o de oaie, te rog sună-mă la numărul ăsta ca s-o rezolvăm în aşa fel încât să nu afle şeful… ăăă, adică îmi pare foarte rău pentru ce-am făcut, ştii tu…”. Ceva de genul ăsta. A doua zi, mă sună o gagică, Marie: “Oooo, that was so sweet of you… that message you left me… You don’t have to pay for anything, I’ll take care of it… But that was so sweeet of you…”. Putea să fie şi mai rău: dacă mă mai şi invita la o prăjitură?